gand 6

e greu..
e atat de usor sa traiesc povestile altora si sa bat din palme incantata la happy-ending-urile lor hollywoodiene.. si mi-e atat de greu sa traiesc propria poveste, asa cum vine ea, cu picaje sau urcusuri.. uneori mi-e sila de mine. dar apoi imi amintesc ca ei au un avantaj. dupa ce termina cu "facutul frumos" in fata camerelor, se duc acasa unde pot fi urati, ca toti ceilalti. adica redevin aceiasi oameni imperfecti ca si noi, ceilalti, astia mici de stau si le aplauda faptele bune. singura diferenta este ca ca acolo nu-i vede nimeni-daca nu sunt urmariti de paparazzi sau mai stiu eu ce lunatic. pe noi, in schimb, ne vad destui. ne vad prietenii, ne vede familia- eventual -, ne vede constiinta.
oare am voie sa spun ca m-am saturat fara sa "sperii/ingrijorez" pe ceilalti? nu toti avem momente din astea?
mi-ar placea ca din cand in cand sa pot face cate un mic discurs din ala infricosator si marcant, sa nu mai dau ca fiind "the bad guy" doar pentru ca am obosit... sa dau ca "the good guy" hard on the outside.problema e ca oamenii nu sunt ciocolatele...
noapte buna, lume nebuna!
(o sa-mi fie dor de "dilemele" astea)