odată mi-a şoptit o umbră
că suntem balaurii zilelor mărunte
cu inimi de hârtie
prea albă ca să fie scrisă.
că viaţa ne înfăşoară paradoxal
ca ceaţa primăvara
agăţată de petalele fragede.
apoi am crescut.
atât de mult încât
carapacea lumii mi-a devenit neîncăpătoare.
în târgul de vechituri
în care-mi căutam pielea de femeie
priviri nu prea cuminţi m-au despuiat,
mi-au călcat patima cu negrul neşlefuit al irisului,
mi-au spart zâmbetul în note de plată.
am obosit până la nepăsare.
totuşi
mi-ai privit furtuna drept în ochi
şi nu te-ai clintit
nici măcar cât o bătaie de inimă.
m-ai schiţat ascendentă.
din pământul tâmplei tale
mi-ai născut dorinţa
de a gusta albastrul tălpilor de îngeri…
spune-mi.
ce demon esti?