poezie ratată

a plâns copilul cu stropi de inspiraţie
dar a secat izvorul
a rămas în urmă
un copac bătrân o coajă
uscată
dornică să-şi înalţe crengile

spre ce?

când viaţa rimează cu rutina
secundele ruginite se sparg
îmbătrâneşte versul prin septicemie lentă
până când vei uita să uiţi?
strângi în braţe febril fiecare durere
patimă
amintire
patina tristeţii ţi s-a lipit
de fiecare amprentă
linie din palmă
privire
porţi norul încruntării pe frunte
potopul încleştat în riduri
ce-ţi rămâne din tot?
întrebarea
ce-ar fi fost dacă unde cât timp a trecut de când
unde zboară gândurile?
prins între barele neputinţei
întinzi gâtul spre orizontul altuia

de ce?

te va întreba
ce ai făcut cu stropii de clipă dăruiţi
şi nu vei şti ce să răspunzi
mut surd orb vei lupta
cu indefinita dorinţă de a plânge

după ce?

te va frânge resemnarea citită pe chipul din oglindă
vei şterge aburul zilei nou născute de pe ea
şi te vei întoarce la ce ştii

la ce?

la viaţă
dar ce-i viaţa?
e doar o poezie ratată.